Am trait să văd cum un ministru trage de urechi “Parlamentul României”, cum aleargă, pe holurile acestuia, după liderii de sindicat ca să-i “convingă”, în termeni neacademici, să nu accepte o creştere de salarii, pentru ca apoi, acelaşi ministru, să voteze respectiva lege fără nicio ezitare.

Dacă îşi dădea demisia în aceeaşi zi, aş fi spus “bravo lui !”, uite un om care şi-a încălcat “comandamentele guvernamentale” dar nu a votat împotriva sistemului pe care l-a condus mai bine de un an de zile. Dar când colo, el avea nevoie de elicopter ca să meargă la nuntă, iar ca “amărât” deputat nu putea să obţină un astfel de “ajutor”, ca de la ministru la ministru. Acum, Dumnezeu să mă ierte, nu ştiu ce a fost în mintea lui în acele zile şi poate exagerez eu.

Dar, lucru cert, această inconsecvenţă a condus la o întreagă isterie naţională, ale cărei urmări nu le ştim încă, culminând cu “darea în judecată” a Parlamentului României de către guvernul menţinut la putere de acelaşi Parlament. Situaţia asta ar merita să fie consemnată în Guiness Book!

Dar nu despre asta vreau să scriu. Am citit de curând un articol semnat de prof.univ.dr. Adrian Ivan, de la Universitatea Babeş-Bolyai, în Cronica Româna din 9 oct. 2008. Citez: “În unele universităţi europene si americane calitatea de profesor universitar nu este compatibila cu cea de parlamentar sau guvernant. De ce? Dintr-un motiv foarte simplu. Nu poti sa fii la Bucuresti, Londra sau Budapesta si sa conduci echipe de cercetare si sa faci performanta. Colegii mei de la Institutul de Inalte Studii Internationale din Geneva ma intrebau mereu, uneori revoltati, cum este posibil ca un om politic sa fie si in guvern si in universitate? Fata de care institutie este responsabil? Ei se indoiau ca un individ ar putea face lucruri performante in doua institutii si mai acuzau si posibilele incalcari ale principiilor autonomiei universitare ca sa nu zicem de lipsa de deontologie profesionala si traficul de influenta pe care il pot comite unii oameni politici. Cu buna stiinta acestia au compromis o mare parte din invatamantul romanesc.”

Oare la care “om politic” s-o fi gândit Domnia Sa, la Marga sau la Andronescu? Probabil, sper, la amândoi. Mai mult n-am ce comenta, fiindcă are dreptate. Îmi amintesc doar cum s-a supărat pe mine dl Marga când am declarat că “autosuspendarea” sa din fruntea ministerului este “cusută cu aţă albă”, putând astfel să candideze la funcţia de rector. Îmi amintesc doar de supărarea dnei Andronescu când am susţinut în proiectul “Legii învăţământului superior”, proiect avortat de altfel, incompatibilitatea dintre funcţia de rector şi cea de demnitar. Deci, noi să fim sănătoşi, că viaţa merge înainte.

Dar să revenim la dl Ivan. Domnia Sa scrie în continuare: “Insa, in toate universitatile din lume, salarizarea incepe cu profesorul universitar. El este cel mai bine platit pentru ca el este creierul intregii echipe.”

Corect, dar Domnia Sa uită un amănunt. În niciun sistem de salarizare din Europa nu există diferenţe aşa de mari ca la noi. La noi, acum, diferenţele sar de 1 la 5 în învăţământul superior, socotit între minime, iar dacă socotim între minimum şi un maximum posibil, sar de 1 la 10. În aceste condiţii să nu ne mirăm că tinerii cu performanţe deosebite preferă alte domenii de activitate, nu “catedra”. Domnia Sa continuă: “Nimeni nu s-a uitat la salariile din strainatate pentru a vedea ce diferente sunt intre profesorii universitari si celelalte cadre didactice.”

Stimate domn, nu aveţi dreptate. Noi ne-am uitat! Nicăieri nu există diferenţe salariale între vârful piramidei şi baza ei mai mari de 1 la 3,5. Aşa că vă rog, mai studiaţi problema!

Referitor la salarizarea între un minimum şi un maximum, aplicabilă doar în învăţământul superior, Domnia Sa afirmă: “O astfel de reforma a incercat profesorul Andrei Marga si ea se aplica in cadrul universitatii clujene.”

Stimate domn, iarăşi nu aveţi dreptate. Acest tip de salarizare a fost propus de noi, cei de la Alma Mater, e drept că în legislatura Marga, dar Domnia Sa nu are niciun merit în această privinţă, în afară de faptul că a acceptat propunerea noastră după o grevă care a durat o lună de zile, în iarna lui 2000, soldată cu o creştere de salarii de 60% în sistemul de învăţământ.

În finalul acestei “replici”, nu pot să nu-i dau dreptate dlui profesor în cele ce urmează: “Exista bineinteles si exceptii in care conferentiarii sunt mai performanti decat profesorii, dar aceasta este o anomalie a sistemului universitar romanesc si trebuie eliminata. Nu trebuie sa ajungi profesor daca nu esti performant. Din pacate unii au ajuns pe ultima treapta cu cateva articole, scrise si acelea in spiritul "socialismului mobilizator".”

Într-adevăr aşa este, dar asta se datorează unui sistem de evaluare neunitar în privinţa promovării în ierarhia universitară. Altfel spus, “câte bordeie, atâtea obiceie”, înţelegând prin “bordeie” diversele domenii de activitate din învăţământul superior.

Prin urmare, se impune un nou sistem de evaluare al performanţei academice, cu criterii comune tuturor domeniilor de activitate, ca să nu ne mai trezim că cineva ajunge profesor univeristar cu câteva articole, eventual publicate în “revista veseliei naţionale”, iar altul munceşte şi se chinuie să adune puncte din articole publicate în revistele recunoscute internaţional prin sistemul ISI, pentru a ajunge lector sau conferenţiar universitar.

Ŕ bon entendeur, salut!

Răzvan C. Bobulescu,
Preşedinte F.N.S. Alma Mater

 

© Alma Mater, 2003-2008
15-oct.-2008